Georg Simon Ohm

                                             Georg Simon Ohm

                                                ( 1789 – 1854 )

                                                                         

Fizician german, binecunoscut pentru descoperirea legii care-I poarta numele, care exprima intensitatea curentului electric dintr-un conductor in functie de tensiunea electrica de la capetele conductorului si de rezistenta electrica a acesteia.


S-a nascut la Erlangen, Bavaria, la 16 martie 1789, fiind fiul mai mare al maistrului lacatus Johann Wolfgang Ohm, mama lui numindu-se Maria Elisabeth Beck. In 1805 a intrat la Universitatea din Erlangen pt a studia matematica, fizica si filozofia, dar din lipsa mijloacelor financiare si-a interrupt studiile, a parasit universitatea si a plecat in Elvetia, unde si-a gasit un loc de munca ca professor preparatory de matematici la Nidau, apoi la Neuchatel. In 1811 s-a intors acasa la Erlangen si in 1813 a obtinut doctoratul, dupa care a fost succesiv privat docent de matematica la Erlangen, in anul urmator professor de fizica si matematica la gimnaziul real din Bamberg, apoi professor la Jesuit Gymnasium din Colonia (Köln) intre 1817-1825.


Ohm si-a reluat cercetarile originale in fizica in anul 1825, dovedindu-se a fi un mare experimentator. Primele experiente le-a facut in cabinetul de fizica al gimnaziului din Koln; folosind aparate modeste si imperfecte, el a verificat tot ce se cunostea pana atunci cu privire la efectele curentului electric. In 1826 a obtinut un an de concediu pentru a merge la Berlin, unde si-a continuat cercetarile in electricitate, ale caror rezultate, inclusive descoperirea legii fundamentale care-I poarta numele au fost prezentate in lucrarea sa “Die Galvanische Kette mathematisch bearbeitet” (Circuitul galvanic investigat pe cale matematica), publicata in 1827. Pentru masurarea intensitatii curentului electric el a folosit un galvanometru rudimentar cu ac magnetic, iar pentru masurarea tensiunii electrice (diferentei de potential) intre diferitele puncte ale unui fir metallic conectat la un element Volta, a folosit electroscopul. Ulterior, din cauza instabilitatii tensiunii electromotoare a elementului Volta si a rezistentei interne de asemenea variabile a acestuia, la sfatul lui Poggendorf, l-a inlocuit cu un termocuplu din sarme de bismuth si respective cupru pentru care genera o tensiune electromotoare constanta, un capat al termocuplului fiind cufundat intr-un vas care continea un amestec de apa si gheata, iar celalalt capat era introdus intr-un vas in care fiebea apa. Cu toate ca nu dispunea de aparate de masura precise, a facut o verificare riguroasa a legii, bazata pe masuratori cat mai exacte, luandu-si masurile de siguranta necesare (asigurarea unei temperature constante a firului metallic prin cufundarea lui intr-o baie, prin care trecea un current de apa). Tot el a introdus notiunea de rezistenta electrica a unui conductor liniar, a aratat ca ea este proportionala cu lungimea conductorului invers proportional cu sectiunea lui. Astfel el a demonstrat ca intensitatea curentului electric este proportionala cu tensiunea electrica de la capetele conductorului si invers proportionala cu rezistenta electrica a acestuia:

Ohm a sperat sa obtina un post in invatamantul superior ca recompense pentru lucrarile sale stiintifice, care insa nu au fost appreciate la adevarata lor valoare, ceea ce nu i-a creat o stare de satisfactie. A ramas o vreme la Berlin ca simplu professor la Scoala de razboi (1826), pana cand in 1883 a fost numit in cele din urma prof de fizica la Institutul politehnic din Nürnberg. Activitatea sa stiintifica a fost totusi remarcata mai intai de Societatea Regala din Londra care l-a primit ca membru acordandu-I cea mai inalta distinctie, medalia Copley in 1841 si de-abia dupa aceea, mult mai tarziu, in Germania, astfel ca, in 1849 a devenit professor extraordinary de fizica la Universitatea din München si Profesor titular in 1852 la aceeasi Universiate. Cu toate acestea el nu s-a putut bucura de succesul lui, deoarece dupa doi ani, pe data de 6 iulie 1854, a murit la München, in etate de 65 de ani. Nu a fost casatorit si a trait toata viata singur in conditii modeste.
In onoarea lui, unitatea de rezistenta in S.I. se numeste ohm ( symbol Ω ). Un ohm este rezistenta electrica a unui conductor, caruia i se aplica la capete o tensiune electrica de un volt, este parcurs de un curent de un amper.

1Ω = 1V/A

Georg Simon Ohm a rămas cunoscut în fizică şi datorită faptului că unitatea de măsură a rezistenţei electrice îi poartă numele, numindu-se ohm.

< R > = 1 Ω

Isaac Newton

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643, Woolsthrope, Grantham, d. 31 martie 1727, Kensington, Londra) a fost un renumit om de știință englez, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la inventarea și dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice de diferite culori.

Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el, până în timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o manifestare a geniului științific, de o forță și o durată mai mare.

În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor, referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mișcării corpurilor", 1684).

În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton), referitoare la inerția de repaus și mișcare și la principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forțelor de atracție, și definește Legea atracției universale.

Colectivul clasei 10 A

 

                                                             Constantin Cristina

                                                                        Zama Adrian

Damboiu Rebeca

Petcu Andreea                                                                      Ionescu Ana-Maria

Zloteanu Laura

Damian Cristina                                                                                                        Ologeanu Maria

                                                                  Radu Patricia

Zgaria Madalina                                                                                                     Costache Madalina
                                                                

                                                                   Stefan Adina

Musceleanu Diana  Georgiana                                                            Sisu Julia Ana-Maria

Iancu Oana                                                                         Paun Elena Georgiana    

               Popa Elena

       
          Huivan Iuliana                                                                          

                                                                                                                                          Petcu Adriana                                                           Moisescu Constantin 

         Prodana Alexandru                                    

James Prescott Joule

James Prescott Joule (n. 24 decembrie 1818 - d. 11 octombrie 1889) a fost un fizician englez autodidact şi un fabricant de bere. A devenit celebru datorită unei experienţe faimoase menită a determina echivalentului mecanic al caloriei, efectuată în anul 1842. Prin această experienţă, Joule a verificat principiul conservării şi transformării energiei.
A enunţat în 1841 legea transformării energiei în conductoare, conform căreia energia disipată sub formă de căldură la trecerea curentului electric printr-un conductor este proporţională cu rezistenţa conductorului, cu pătratul intensităţii curentului şi cu timpul, E =RI²t. Această echivalare este cunoscută ca legea lui Joule.
Este descoperitorul efectului magnetostrictiv, pe care l-a explicat în anul 1847.
James Prescott Joule a adus o contribuţie importantă şi în fizica moleculară, stabilind că energia internă a unui gaz depinde de temperatură şi a calculat viteza moleculelor unui gaz, pentru prima dată în fizică.
Împreună cu William Thomson, în 1852, a observat că micşorarea temperaturii unui gaz ce se destinde fără a efectua un lucru mecanic, numit efect Joule - Thomson.

Datorită importantului său rol din fizică, unitatea de măsură a energiei a fost numită în onoarea sa joule.

Gustav Robert Kirchhoff

Gustav Robert Kirchhoff (n. 12 martie , 1824 Königsberg, azi Kaliningrad — d. 17 octombrie 1887, Berlin) a fost un fizician german multilateral.
Gustav Robert Kirchhoff a descoperit legile care îi poartă numele în domeniul circuitelor electrice legate de curentul, tensiune electrică și rezistența electrică. A descoperit (împreună cu Robert Wilhelm Bunsen) elementele chimice cesiu (1860) și rubidiu (1861). A activat și ca electrotehnician și astronom. A analizat fenomenele de radiație termică și a formulat legi fizice importante din acest domeniu.

Un circuit este, de obicei, format din diferite elemente conectate între ele, astfel încât sa existe una sau mai multe cai de inchidere a curentului electric.

 

Asemenea reţelelor de drumuri, circuitele electrice complexe conectează între ele numeroase elemente de circuit: generatoare, rezistori, becuri, motoare electrice etc.

Numim reţea electrică un circuit electric care conţine ramificaţii.

În circuitul din figura 4−1, curentul electric debitat de generator se ramifică în punctul A: o parte dintre purtătorii de sarcină trec prin rezostorul R₁, cealaltă parte prin R₂.

           

                                                          Figura 4-1. O reţea electrică (circuit cu ramificaţii).


Numim nod al unei reţele electrice un punct în care curentul se ramifică.
Reţeaua din figura 4−1 are două noduri, notate A, respectiv B.


Prima lege a lui Kirchhoff (legea curenţilor): Suma algebrică a intensităţilor curenţilor care se întâlnesc într−un nod este nulă.
Curenţii îndreptaţi înspre nod sunt consideraţi pozitivi (aduc sarcină în nod), iar curenţii care părăsesc nodul sunt consideraţi negativi (duc sarcină din nod).
Prima lege a lui Kirchhoff este o consecinţă directă a conservării sarcinilor electrice: purtătorii de sarcină doar trec printr−un nod (sarcinile nu se separă şi nu se recombină într−un nod).
A doua lege a lui Kirchhoff (legea tensiunilor): Suma algebrică a tensiunilor dintr−un ochi de reţea este nulă.
Creşterile de potenţial sunt considerate pozitive (sporesc energia de interacţiune electrică pentru o sarcină pozitivă), iar descreşterile negative (diminuează energia de interacţiune electrică pentru o sarcină pozitivă).
A doua lege a lui Kirchhoff este o consecinţă directă a conservării energiei: revenind în punctul de plecare, energia de interacţiune este aceeaşi.


Activitatea experimentală 4-1
Investighează ramificarea curenţilor într−o reţea electrică. Lucrează în echipă.
Pasul 1. Realizaţi circuitul din figura 4−1. Folosiţi o baterie cu t.e.m. de câţiva volţi şi rezistori cu rezistenţe de ordinul sutelor de ohmi. Puteţi realiza cu uşurinţă circuite electrice complexe folosind o regletă cu contacte (figura 4−2).

Figura 4-2. Realizarea circuitelor complexe pe o regletă cu contacte.

Pasul 2. Intercalaţi, rând pe rând, un multimetru setat ca ampermetru pe diferite trasee care se întâlnesc într−un nod.
Pasul 3. Comparaţi, pentru fiecare nod, bilanţul intensităţilor măsurate şi bilanţul anticipat de prima lege a lui Kirchhoff.

În oricare reţea electrica există trasee închise (bucle).

Albert Einstein

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm - d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost un fizician evreu german, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. Autorul teoriei relativității. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru fizica.
Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.
Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.
Una din formulele sale celebre este E=mc², care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secția din fizică care studiază energia nucleară.
Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căreia îi aparținea.
Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.

Fizica si religia

Din timpurile cele mai indepartate, pe om l-a interesat problema originii sale si acest interes nu da inca nici un semn de diminuare. Astazi se pot recunoaste mai cu seama doua puncte de vedere contrarii :

- mai intai, parerea foarte populara conform careia omul a evoluat de la starea de animal inferior la starea in care se gaseste astazi conform principiilor expuse pentru prima data de Charles Darwin si mai tarziu de alti evolutionisti ;
- in al doilea rand avem parerea expusa drept revelatie de catre Biblie, dupa care omul ar fi fost creat direct in starea in care se gaseste astazi.

Stiinta si religia sunt doua exemple ale dorintei omului de a cunoaste adevarul, dar exista o diferenta semnificativa intre modul de cautare a adevarului stiintific si cel al adevarului religios. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului cele doua (stiinta si religia) au fost in conflict datorita ipotezelor si conceptiilor diferite pe care le promovau. De fapt, conflictul dintre stiinta si religie s-a nascut ca urmare a incercarilor disperate a comunitatii religioase de-a insista asupra adevarului absolut al tuturor enunturilor cuprinse in Biblie. Citit literal, mesajul biblic nu mai este compatibil cu progresul stiintei. De aici un conflict intre adevarurile oferite de stiinta si cele oferite de religie.

Inca de acum cateva secole teologii au realizat faptul ca aparitia si progresul stiintei va zdruncina increderea in imaginea propusa de religie. Datorita acestei temeri fetele bisericesti au plasat stiinta undeva pe un plan secundar, plus de asta, stiintei i s-au impus anumite limite in cautarea adevarului. In acest sens e cunoscut faptul ca, inca din Evul Mediu, capii bisericii catolice au fost cei care au detinut “fraiele” modului in care se derulau toate aspectele vietii social-politice si economice. Prejudecatiile din acea vreme, bazate pe vechile teorii religioase, au produs un fel de “bariera intelectuala” sau altfel spus o piedica imensa in calea progresului stiintific. Doua exemple in acest sens ar fi : in primul rand e cazul lui Galileo Galilei caruia, capii bisericii catolice i-au impus sa-si retracteze toate ideile privitoare la teoria sa stiintifica referitoare la pozitia Pamantului in Univers. In al doilea rand e cazul si mai dramatic a lui Giordano Bruno, care a fost ars pe rug de catre inchizitori in anul 1600 pentru ca ideiile sale erau incompatibile cu doctrina crestina (pentru acesta, religiile nu erau decat un cumul de superstitii utile pentru tinerea sub control a popoarelor ignorante).

Faptul ca evolutionismul are asa de multi adepti astazi se datoreaza esecului religiei traditionale, atat in ce priveste invatatura si modul de prezentare a relatarii biblice, cat si in ce priveste comportamentul bisericii. Sunt bine cunoscute actele de ipocrizie si opresiune intreprinse de inchizitie. Religia a avut si are in continuare un efect negativ asupra omenirii, ea facand diferente de rasa, determinand crime in societate si chiar razboiaie. Coranul le vorbeste musulmanilor despre Jihad, razboiul sfant prin care ei vor stapanii lumea si religia lor va domina.

Multi oameni de seama care au studiat religia apeleaza la istorisirile violente din Biblie, spunand: “Si Biblia prezinta relatari de violenta comisa in numele Domnului. Dumnezeul prezentat in primele carti ale Bibliei este intr-adevar nemilos in sprijinul pe care il acorda israelitilor, inecandu-i in mare pe dusmanii acestora”. Dar problema aceasta, a puterii si a modului de influentare a omului si a intregii istorii a omenirii de catre religie, nu face obiectul referatului de fat, ceea ce incearca sa aduca in discutie acest referat este posibila existenta a unei relatii intre religie si stiinta.

Intrucat teologia a progresat foarte lent in comparatie cu stiinta, astazi multi teologi nu mai incearca sa conteste cuceririle fundamentale ale stiintei cum faceau acum 300 de ani, ci au tendinta sa includa in conceptia despre lume anumite rezultate stiintifice, respingandu-le insa pe cele care li se par contrarii.

Desi, dupa unii, ar exista o multime de fapte care depun marturie in favoarea creatiei, foarte multi oameni accepta evolutia. Cei care sprijina teoria evolutiei traiesc cu impresia ca ea este acum un fapt stiintific. Dar sa nu uitam ca in urma cu cateva secole se credea ca pamantul este plat. Acum s-a stabilit, cu toata certitudinea, ca el are forma sferica, oarecum. De asemenea, se credea ca pamantul este centrul universului. Noi stim astazi, mai presus de orice posibilitate de indoiala, ca pamantul este departe de-a fi undeva in centrul universului si ca el este acela care executa o miscare de revolutie in jurul soarelui. Avand in vedere ca insusi Charles Darwin, cel mai cunoscut aparator al evolutiei, a dat de inteles ca era constient de limitele teoriei sale si ca subiectul originii vietii ramane deschis pentru examinari ulterioare, e foarte posibil ca intreaga teorie evolutionista sa cada. Dovada de baza care le lipseste evolutionistilor este existenta unor forme de viata de tranzitie intre specii. Faptul ca teoria evolutionista emisa de Darwin nu poate fi sustinuta cu dovezi clare ii determina pe multi oameni de stiinta evolutionisti sa formuleze noi teorii. De pilda, unii dintre acestia, care sunt siguri ca viata n-ar fi putut sa apara spontan pe pamant, emit ideea speculativa ca ea trebuie sa fi provenit din spatiul cosmic. Dar aceasta nu face decat sa transfere problema originii vietii intr-un mediu si mai ostil (spatiul cosmic).

Astazi nimeni nu mai poate contesta varsta Pamantului care ar fi de aproximativ 5 miliarde de ani sau a vietii pe pamant care ar fi inceput acum sute de milioane de ani. Teologii de azi vorbesc de cele 7 zile din Geneza ca de niste 7 ere geologice in decursul carora s-ar fi format pamantul, apele, primele forme de viata (plante si animale) si mai tarziu animalele mari si intr-un final omul, toate aceste etape desfasurandu-se sub stricta coordonare a Creatorului.

Oamenii de stiinta, de regula ateisti, vin sa combata si aceasta teorie a teologilor creationisti. Doar doua exemple in acest sens ar fi :
1) Dupa relatarea biblica, plantele au aparut a treia zi, iar soarele a fost facut abia a patra zi. Daca a treia si a patra zi sunt in mod real “ere”, atunci cea de-a treia “era”, cea a plantelor, a fost lipsita de soare ;
2) Tot din biblie reiese ca moartea (probabil si a animalelor) a aparul pe pamant o data cu caderea lui Adam in pacat. Daca asa stau lucrurile, cum se face ca a existat moarte in lume, conform teoreticienilor de tipul “7 zile = 7 ere”, cu multa vreme inainte ca Adam sa cada in pacat. Dovada sunt formatiunile geologice ce contin fosile dintr-o era apusa de mult. Si totusi Scriptura sustine in continuare ca moartea nu a domnit decat de la Adam incoace. Prin urmare exista dificultati considerabile in aplicarea teoriei de egalare a unei zile cu o era geologica. Revenind la teologii zilelor noastre, acestia sustin ca de fapt sensul cuvantului “moarte”, relatat mai sus, inseamna moarte spirituala, adica separarea spirituala dintre Dumnezeu si om.

Cu toate ca religia nu dispune de dovezi faptice sau logice care sa confirme ideea de putere divina, biserica si teologii lasa impresia ca ar detine niste dovezi aparte, ceva ce ratiunea si stiinta nu ar fi capabile sa combata.

Pentru multi altii insa religia se tine departe de stiinta, restrangandu-se doar la conceptul de morala si la sistemele de valori. Insa Inaltarea (trupului) Fecioarei Maria, Invierea lui Isus, viata de dupa moarte nu sunt nici pe departe probleme de morala si de valori, ci sunt fapte de natura stiintifica.

Exista totusi o conexiune intre acestea doua. Stiinta, prin salturile sale uluitoare, a lasat in urma evolutia morala, astfel a ajuns in preajma unor adevaruri periculoase pentru existenta umana (fizica nucleara si ingineria genetica sunt doar doua exemple in acest sens). De aceea este necesar un “arbitru” moral. Tocmai aici religia ar trebui sa sugereze moduri in care va trebui folosita cunoasterea nascuta din stiinta si in nici un caz sa impuna adevaruri imposibil de demonstrat. Ramane evident ca nu se poate demonstra strict rationl nici existenta, nici inexistenta lui Dumnezeu. Numai experienta personala a credintei este potrivita pentru a gasi un raspuns cautarii lui Dumnezeu. Oamenii trebuie sa accepte religia, indiferent ca e cea crestina, budista, islamica etc., ca o forma de comunicare cu puterea suprema si nu numai, iar stiinta ca o forma de cunoastere a adevarului dedus teoretic si experimental.

Conchidem ca stiinta si religia nu sunt sau nu ar trebuie sa fie in conflict, pentru ca invataturile fiecareia se preocupa de domenii absolut distincte.